Fiecare ţară şi popor caută prin toate mijloacele ce-i stau la îndemână (mai subtile sau mai directe, mai timide sau mai îndrăzneţe) să-şi asigure prosperitatea internă şi să se afirme pe scena internaţională. De altminteri, acesta şi este rostul politicii: componenta internă să facă ţara să fie mândră de grosul cetăţenilor ei, iar componenta externă să-i facă pe toţi cetăţenii să fie mândri de ţara lor!

Fireşte că la asemenea rezultate nu se poate ajunge în zilele noastre decât printr-un veritabil şi neîntrerupt exerciţiu democratic, ceea ce înseamnă conţinut în primul rând (cârmuitori competenţi şi oneşti, cadru legal corect şi stimulativ, respect faţă de Dumnezeu, semeni şi legi) şi abia la urmă mai înseamnă formă sau coajă democratică.

Ei bine, nu acesta este cazul României postdecembriste, care – aşa cum prea bine se ştie – într-un sfert de secol (25 de ani de învârtită ciocoiască) a zămislit şi dezvoltat o lungă serie de incredibile paradoxuri.

Un popor îşi îndeplineşte menirea sa istorică atunci când nu se resemnează în faţa ostilităţii prezentului, astfel conştientizând că-i jalnic să trăiască cu firimituri căzute de la masa înaintaşilor (cam aşa cum se screm grecii zilelor noastre), ci – chiar învins, dar niciodată îngenuncheat! – el are puterea morală şi spirituală, alimentată de măreţia trecutului, să-şi înfrângă slăbiciunile de moment, pentru că numai astfel poate să-şi vadă de rosturile lui fixate de Creator în structura sa intimă cu sute, ba în unele cazuri chiar cu mii de ani în urmă.

Această introducere, aşa cum se vede chiar din titlu, îi vizează deopotrivă pe români şi pe chinezi, două popoare situate la mare distanţă în spaţiu, dar care în timp sunt aproape, şi – cine ştie – poate că în negurile începuturilor omeneşti chiar se înrudesc prin formidabilele lor civilizaţii şi culturi plăsmuite de tainicul sincronism al fiorului divin, ce pulsează etern neliniştitor pentru scormonitorii în existenţele pământeşti multimilenare.

Fireşte, în lumina noilor cercetări care obligă omenirea să-şi reformuleze cunoştinţele şi să-şi rescrie istoria, cu un plus de greutate în ceea ce priveşte vechimea, fineţea, diversitatea şi bogăţia mărturiilor arheologice despre îndeletnicirile paşnice (tăbliţele de la Tărtăria, ceramica, meşteşugurile, artele) şi războinice (arme, echipamente de luptă) ale pelasgilor, tracilor şi geto-dacilor – străbunii românilor de astăzi...

Participarea premierului român la deschiderea primei ediţii a Jocurile Europene a fost privită cu furie de mass-media noastră. Să încercăm să vedem ce a greşit Ponta, dacă într-adevăr a greşit.

Crearea Jocurilor Europene (adică Jocurile Olimpice ale Europei)  a fost votată la 8 decembrie  2012 la Roma de 49 de comitete olimpice europene. La acea dată s-a acordat Republicii Azerbaidjan dreptul de a organiza prima ediţie a Olimpiadei Europene. Ideea organizării unor întreceri sportive pe zone mai restrânse geografic nu-i nouă. Să ne amintim că existăJocurile Panamericane sau Jocurile Asiatice. Bătrâna Europă nu se putea lăsa mai prejos...                                                                                  

 Mă uit la un clasament al ţărilor europene după numărul de locuitori. Sunt 50 de ţări europene acum. Din cele 50, au votat actul de formare a J.E. 49! Adică toată lumea a fost de acord, cu excepţia Armeniei, care are divergenţe majore cu Azerbaidjanul.