În urma războiului ruso-turc purtat între 1806 şi 1812, fiind învinşi, turcii au trebuit să plătească cu jumătate din Moldova istorică. După tratativele de la Giurgiu şi Bucureşti care s-au desfăşurat între 19 octombrie 1811 şi 16 mai 1812, s-a ajuns la formula finală consfinţită de Tratatul de la Bucureşti din 16 mai 1812, care fixa, nota bene, graniţa dintre Imperiul ţarist şi cel otoman pe Prut.

 

În momentul alipirii teritoriului dintre Prut şi Nistru la Rusia ţaristă, după pacea de la Bucureşti din 1812, populaţia Basarabiei era estimată între 240.000 şi 275.000 de locuitori. 

Potrivit datelor din 1824, se observă o creştere semnificativă, ajungându-se la 580.000. Explicaţia rezidă în aducerea unei importante populaţii rusofone pentru schimbarea echilibrului etnic al provinciei. Aceasta era administrată încă din 1813 potrivit Regulamentului administrării provizorii a Basarabiei, potrivit căruia Moldova dintre Prut şi Nistru era împărţită în 12 ţinuturi.

 

Din punct de vedere administrativ, potrivit legislaţiei adoptate de ţarul Alexandru I la 1818, Basarabia s-a bucurat iniţial de autonomie, dar doar pentru un deceniu. La 1828, ţarul Nicolae I a aprobat Regulamentul pentru administrarea ţinutului Basarabia, document ce atesta pierderea oricărei forme de autonomie şi introducerea limbii ruse ca obligatorie.

 

Marile Puteri doreau să îndepărteze Rusia de la gurile Dunării. Un rol important l-a jucat în acest sens împăratul francez Napoleon III, care a avut un cuvânt decisiv şi în actul de la 24 ianuarie 1859 ce a condus la unirea Principatelor. Reacţia Rusiei s-a concretizat în transformarea Basarabiei în gubernie la 1873, moment ce marchează pierderea oricărei forme de autonomie.

 

Pe fondul revoluţiei burgheze din Rusia, în aprilie 1917, în programul Partidului Naţional Moldovenesc înfiinţat la 2 aprilie, apar doleanţe precum: autonomia Basarabiei; organizarea de alegeri pentru organul legislativ al ţinutului, Sfatul Ţării și introducerea limbii materne în administraţie şi justiţie. După victoria revoluţiei bolşevice, la 21 noiembrie 1917, are loc prima şedinţă a Sfatului Ţării, la Chişinău. 

 

Prima sesiune a Sfatului Ţării este astfel consemnată în procesul verbal din 21 noiembrie: „Pe Palatul Sfatului Ţării flutură steagul românesc. Înainte de şedinţă s-a săvârşit în paraclisul din aripa stângă a clădirii un serviciu divin în limba moldovenească prin administratorul Eparhiei Basarabiei, P.S. Sa Gavril, Episcopul Akermanului, care la sfârşit a spus următoarele în limba moldovenească: Hiritisesc pe moldoveni pentru autonomia Basarabiei, Dumnezeu să le ajute. Sfatul Ţării întru mulţi ani…Corul Catedralei sub conducerea părintelui Berezovski cânta Deşteaptă-te române şi Pe-al nostru steag e scris unire iar publicul striga din răsputeri URA, Trăiască…

 

De faţă sunt deputaţii aleşi şi reprezentanţii diferitelor organizaţiuni publice, militare, politice şi naţionale. Între public sunt şi refugiaţi din Transilvania, Bucovina şi România. Domnul Alexandri, cel mai în vârstă dintre deputaţi, ocupa locul de preşedinte, spunând cuvintele:

Domnilor deputaţi! Declar şedinţa Sfatului Ţării deschisă!

Ca la un semn, deodată, toţi deputaţii şi norodul de faţă se ridică în picioare şi bate puternic din palme, strigând: Să trăiască Basarabia autonomă, Să trăiască democraţia, Trăiască Republica Moldovenească a Basarabiei. Corul intonează atunci din nou Deşteaptă-te române”!…

 

Momentul nu era favorabil pentru autorităţile române, rămase singure pe frontul estic în faţa Puterilor Germane. În acest condiţii este semnat armistiţiul de la Focşani, la 26 noiembrie/9 decembrie 1917.

 

Cu toate acestea, la 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării va Proclama Republica Populară Moldovenească, condusă de Consiliul Directorilor Generali, care juca rolul guvernului. Situaţia era complicată de dezordinile provocate de soldaţii ruşi aflaţi în retragere, dar şi de agitatorii anarhişti şi bolşevici, chiar pe teritoriul României. La 1/14 decembrie, la Leorda, bandele ruseşti atacau garnizoana militară românească, apoi la 8/21 decembrie şi 9 decembrie, la Socola erau dezarmate forţe bolşevice. Guvernul condus de Ionel Brătianu a luat măsuri energice pentru ţinerea situaţiei sub control, fapt ce a l-a determinat pe Leon Troţki să-l convoace pe ambasadorul român la Petrograd, Constantin Diamandi. Cu acest prilej, liderul sovietic a calificat evenimentele de la Socola drept „acte criminale”.

 

Situaţia era complicată şi pentru puterea sovietică. Deşi prin demararea discuţiilor cu Puterile Centrale la Brest Litovsk, la 5 decembrie 1917, bolşevicii sperau să câştige timp pentru consolidarea internă, întrucât Germania cerea Polonia şi teritoriile vestice ale Rusiei, acestea au eşuat la 28 decembrie. În schimb, la 9 decembrie 1917 începea revolta cazacilor de pe Don, conduşi de generalii Kornilov şi Kaledin, moment ce marchează debutul unui lung şi sângeros război civil.

 

Pe acest fond, la 22 decembrie 1917/4 ianuarie 1918, Consiliul Directorilor Generali, susţinut de Sfatul Ţării, cerea guvernului român să trimită urgent „un regiment ardelenesc… să apere viaţa cetăţenilor republicii”. La scurt timp, 28 decembrie/10 ianuarie, deputaţii socialişti ruşi din Sfatul Ţării vor protesta, susţinând că aceasta însemna ocuparea Basarabiei. În semn de protest, la 31 decembrie/13 ianuarie, Constantin Diamandi era arestat din ordinul guvernului bolşevic. Cu toate acestea, la 6/19 ianuarie, primul detaşament românesc format din circa o mie de voluntari sosea în gara Chişinău.

 

Intenţiile ostile ale bolşevicilor sunt demonstrate şi de decizia luată la 6 ianuarie 1918 de Rumcerod-ul de la Odessa potrivit căreia membrii guvernului provizoriu de la Chişinău, precum şi cei ai Sfatului Ţării trebuiau să fie arestaţi. Este motivul imediat pentru care Consiliul Directorilor Generali solicită din nou sprijin guvernului român. Drept urmare, la 8/21 ianuarie 1918, Ionel Brătianu decide la Divizia 11 comandată de generalul Ernest Broşteanu să treacă Prutul. Imediat,  trupele sovietice s-au repliat peste Nistru.

 

Reacţia Kremlinului nu s-a limitat însă aici. La 13/26 ianuarie 1918, Rusia rupea relaţiile cu România. Totodată erau expulzaţi diplomaţii români, iar tezaurul aflat la Moscova era blocat fiind declarat „intangibil pentru oligarhia română. Puterea sovietică îşi asuma răspunderea de a păstra acest tezaur, pe care îl va preda poporului român”.

 

Pe de altă parte, nici reacţia Chişinăului nu s-a lăsat aşteptată. La 24 ianuarie/6 februarie 1918, Sfatul Ţării proclama independenţa Republicii Democratice Moldoveneşti, un pas indispensabil în drumul spre unire. De această dată evoluţiile de peste Nistru au fost mai favorabile. La 28 ianuarie şi Ucraina îşi proclama independenţa, guvernul generalului Skoropadsky semnând, la 9 februarie, un tratat de pace separată cu Puterile Centrale. În replică, a doua zi, bolşevicii dădeau o proclamaţie anunţând încheierea războiului.

 

Întrucât la 18 februarie germanii reluau ofensiva spre Petrograd, bolşevicii vor ceda, semnând Tratatul de la Brest Litovsk, la 3 martie 1918. în ciuda condiţiilor punice impuse de către Puterile Centrale, Rusia pierzând Polonia şi Ucraina, Lenin câştiga timp preţios pentru pregătirea războiului civil. De altfel, la 9 martie 1918, guvernul bolşevic se muta de la Petrograd la Moscova. Pe acest fond, la 27 martie/9 aprilie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău va adopta rezoluţia Blocului Moldovenesc, citită de Ion Buzdugan, prin care se consfinţea unirea cu România:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară:

Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,

Ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna Se uneşte cu mama-sa România.

 

Această unire se face pe următoarele baze:

1. Sfatul Ţării actual rămâne pe mai departe pentru rezolvarea şi realizarea reformei agrare după nevoile şi cererile norodului; această hotărâre se va recunoaşte de guvernul român.

2. Basarabia îşi păstrează autonomia provincială, având un Sfat al Ţării (Dietă) ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ împlinitor şi administraţie proprie.

3. Competenţa Sfatului Ţării este:

a. votarea bugetelor locale;

b. controlul tuturor organelor zemstvale şi orăşeneşti;

c. numirea tuturor funcţionarilor administraţiei locale prin Organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de guvern.

4. Recrutarea Armatei se va face în principiu pe baze teritoriale.

5. Legile  în vigoare şi organizaţia locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vot putea fi schimbate de Parlamentul Român, numai după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei.

6. Respectarea drepturilor minorităţilor din Basarabia

7. Doi reprezentanţi ai Basarabiei vor intra în Consiliul de Miniştri Român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor basarabeni din Parlamentul Român.

8. Basarabia va trimite în Parlamentul Român un număr de reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret.

9. Toate alegerile din Basarabia pentru voloste, sate, oraşe, zemstve şi Parlament se vor face pe baza votului universal, egal, secret şi direct.

10. Libertatea personală, libertatea tiparului, a cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin constituţie.

11. Toate călcările de legi făcute din motive politice în vremurile tulbure ale prefacerii din urmă sunt amnistiate.

 

Basarabia unindu-se ca fiică cu mama-sa România, Parlamentul Român va hotărî convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu toţi înscrierea în Constituantă a principiilor şi garanţiilor de mai sus.

Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ

Secretarul Sfatului Ţării, Ion Buzdugan”.

 

Evenimentul era salutat de la Iaşi printr-o proclamaţie a regelui Ferdinand I, contrasemnată de premierul Alexandru Marghiloman şi de ministrul justiţiei, Dem Dobrescu:

„Ferdinand I,

Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională Rege al României. La toţi de faţă şi viitori sănătate.

Sfatul Ţării din Basarabia, în şedinţa lui de la 27 martie (9 aprilie) 1918, votând prin 86 voturi pentru, contra trei fiind şi 36 abţineri următoarea rezoluţie:(vezi textul de mai sus - n.n.)

Şi prezidentul Consiliului Nostru de Miniştri declarând că:

„În numele Poporului Român şi al Regelui Lui M.S. Ferdinand I al României, ia act de acest vot quasiunanim şi declară la rândul lui Basarabia unită cu România de veci una şi indivizibilă.Promulgăm acest vot şi această declaraţie şi ordonăm să fie investit cu sigiliul statului şi publicat în Monitorul Oficial.

Iaşi, la 9 aprilie 1918

Ferdinand

Alexandru Marghiloman (prim-ministru)

D. Dobrescu (ministrul justiţiei)”."

 

Ulterior, la 13 iunie 1918, generalul Arthur Văitoianu va fi numit Comisar General al Basarabiei. Unirea se realiza într-un moment în care România se reducea practic la Moldova, iar agitaţiile bolşevice şi anarhiste puneau în pericol însăşi ordinea în stat. De asemenea, războiul civil din Ucraina, cu sorţi schimbători, ridica probleme la frontiera estică a României. Totul se va clarifica abia după ce Ucraina s-a alăturat Rusiei la 30 decembrie 1920.

 

După ce Bucovina şi Transilvania au revenit, la rândul lor, la România, la 11 decembrie 1918, prin decret regal, era desfiinţat Comisariatul General al Basarabiei.

 

Una din problemele cu care s-au confruntat autorităţile de la Bucureşti în Basarabia a fost cea generată de mişcarea comunistă, care a încercat să menţină un climat de dezordine în provincie în aşteptarea momentul prielnic pentru intervenţia bolşevică. De consemnat faptul că liderii comuniştilor de peste Prut erau adevăraţi „revoluţionari de profesie”. De fapt Rusia sovietică avea încă din 1919 două obiective: pregătirea atacului armat împotriva Basarabiei şi agitarea pe canale diplomatice a problemei teritoriului dintre Prut şi Nistru.

 

Astfel, în ianuarie 1919, trupe ucrainene atacă în zona Hotinului, acolo unde Divizia 9 română va restabili până la 1 februarie situaţia. Menţinând presiunea diplomatică de această dată, la 1 mai 1919, într-o notă comună a guvernelor rus şi ucrainean se cerea României, pe un ton ultimativ, să părăsească Basarabia în 48 de ore. Ulterior, la 25 mai, se va reveni cu o altă notă comună, care trata, de această dată, problema tezaurului:

„…din momentul desfiinţării frontului rus din România, guvernul român a pus mâna pe un imens patrimoniu militar, feroviar şi al Crucii Roşii”

motiv pentru care cele două guverne prietene:

„îşi declină orice răspundere pentru soarta valorilor aduse pe timpul guvernului ţarist în Rusia”.

Pe aceeaşi linie se va înscrie, firesc, rezoluţia Internaţionalei III Comuniste în chestiunea basarabeană, mai fiind faptul că o delegaţie a socialiştilor români (adepţi ai transformării partidului într-unul comunist) compusă din Gheorghe Cristescu, Constantin Popovici, Eugen Rosvany şi Alexandru Dobrogeanu-Gherea va adera la aceste teze, la 3 decembrie 1920. Este principalul motiv pentru care Partidul Comunist a fost marginalizat pe scena politică interbelică.

 

Un moment favorabil pentru diplomaţia românească l-a constituit anul 1920. Este momentul în care puterea sovietică căuta sa iasă din izolarea diplomatică şi facă unele mici concesii vecinilor. Aşa poate fi interpretată şi telegrama adresată de Cicerin adjunctul ministrului de externe bolşevic, la 24 februarie 1920, omologului său român pentru a transmite mesajul  potrivit căruia:

„toate diferendele dintre cele două ţări se pot aplana pe calea negocierii paşnice şi toate chestiunile teritoriale se pot rezolva în mod amical”.

 

Răspunsul guvernului român a venit prompt, la 3 martie 1920, ocazie de a fi subliniată încă o dată poziţia oficială a ţării noastre în privinţa chestiunii Basarabiei, dar şi în problemele de substanţă legate de linia politicii externe româneşti.

 

La data acestui schimb de telegrame avusese loc deja un schimb de opinii la nivel diplomatic între cele două părţi. Este vorba de discuţiile de la Copenhaga dintre N.D. Ciotori şi Maxim Litvinov, dintre 9 şi 14 februarie, însă acestea pot fi considerate a fi mai degrabă la un nivel informal, semioficial.

 

După izbucnirea războiului dintre Rusia şi Polonia la 25 aprilie, Leon Troţki îi va telegrafia la 19 iulie aceluiaşi Cicerin pentru a-i indica faptul că este un moment în care se poate ajunge la o înţelegere cu România, pentru ca aceasta să nu intervină în conflict. Diplomaţia română a ezitat însă, sperând că Marile Puteri vor reuşi să înlăture definitiv regimul sovietic, calcul ce s-a dovedit a fi greşit. 

 

Totuşi, guvernul de la Bucureşti a obţinut un însemnat succes diplomatic prin semnarea Protocolului de la Paris, la 28 octombrie 1920. Prin acest act internaţional, graniţa estică a României era recunoscută de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia. Deşi, Statele Unite nu au aderat la acest demers, americanii având o altă conduită faţă de regimul bolşevic pe care-l credeau trecător, documentul a stârnit furia sovieticilor. La 1 noiembrie, guvernele rus şi ucrainean notificau părţile semnatare ale Protocolului în sensul că nu recunosc acest aranjament internaţional.

 

Anii care au urmat au fost presăraţi de numeroase tentative de reluare a raporturilor diplomatice. Au  existat momente favorabile, după cum nici cele tensionate nu au lipsit. Un factor important al ecuaţiei relaţiilor româno-ruse avea să fie reprezentat de mişcarea comunistă din România, trecută după 1924 în ilegalitate.