''Bunicul meu nu a fost un bătrân oarecare, cărunt şi cu ochelari, tipul înţeleptului care începe orice povestioară cu „pe vremea mea…”, nu avea nici măcar fotoliul lui în care să-şi citească ziarul, nu îl durea niciodată nimic şi nu l-am văzut nicicând trist. A fost un super bunic cu puteri nebănuite, juca roluri întruchipând mai multe personaje şi trecând cu uşurinţă de la unul la altul, lăsându-mă complet uimită şi debusolată, mută de admiraţie. Era gimnastul puţin alcoolizat care se străduieşte să facă o mişcare acrobatică cât mai corectă, dansatorul care trebuia să mă ridice în aer, mult deasupra capului şi să se învârtă cu mine, sfătuitorul intim care ştia ce trebuie să fac într-o situaţie sau alta pentru a scăpa nepedepsită după o năzbâtie, ascultătorul de Radio Europa Liberă la refuz, cântăreţul sau lăutarul – nu mi-e prea clar – care se întrecea cu comesenii în cântatul colindelor, machistul convins şi amuzant care intra în încăpere după ce se spăla pe mâini zicând doar „Vetuţo”, iar bunica ştia exact de care prosop are nevoie.

După ce a murit, lăsându-mă fără sfătuitor, partener de dans şi lăutar într-o vreme când aş fi avut mare nevoie de toţi trei, bunica a găsit într-un sertar unde îi păstra toate ustensilele cu sfinţenie, un tub subţire de cauciuc, de aproape un metru, cred, căruia nimeni nu ştia ce întrebuinţare să-i dea. Eu ştiam pentru că îl urmăream într-o vreme pe bunicul cam peste tot, am locuit cu ei până pe la 7 ani, când mama a considerat dintr-o dată ca imperios necesară mutarea mea acasă, că doar şi eu am părinţi, nu sunt a nimănui. Eu ziceam în gând că sunt a bunicilor, dar nu prea cred că ar fi gustat replica mea şi deja ştiam ce mână grea are, aşa că mi-am înghiţit gândul. Deci pe când aveam eu 16 ani bunicul a murit. Bunica nu s-a atins de nimic din ce era al lui, nici măcar nu i-a deschis sertarele, nici măcar nu a intrat în pivniţă, nici măcar nu i-a dat papucii de casă omului sărac de la capătul străzii. La două săptămâni după înmormântare a avut nevoie de o şurubelniţă şi atunci a găsit furtunul. S-a întors spre mine şi mi-a spus pe un ton hotărât, aşa cum făcea întotdeauna:

— Lasă mâţul cela şi hai spune-mi ce-i ăsta! Pe bunicu-tău nu l-am văzut cu el.

Am lăsat pisica şi am luat tubul înfăşurat ca un furtun, de un alb pe alocuri cu nuanţe rozalii. L-am mirosit; era aşa cum mă aşteptam, mai păstra încă mirosul.

— Ei bine, m-a fixat bunica, ştii sau nu ce-i cu el?

— Ştiu, bunică, normal că ştiu. Când furtunul cu care bunicul trăgea vinul din pivniţă se înfunda, mă trimitea după ăsta de rezervă, ştiam că stă în sertar.

— Of, erai lipită de el, nici câinii nu erau aşa înnebuniţi după el, ba când era puţin băut îl ocoleau toţi. Tu, niciodată. Iar el, săracu, ţi-a cântat în strună mereu.

— Mai are vin în beci?

— Normal că are, l-ai văzut tu vreodată să rămână fără vin? Abia s-a atins de el, spunea că îl păstrează pentru Crăciun dar eu ştiam că vorbeşte bazaconii, nu a avut niciodată el grija că nu o să aibă ce bea de Crăciun, a zis bunica ştergându-şi nasul şi ochii în şorţul cu floarea-soarelui pe care nu cred ca şi-l dădea vreodată jos.

Am îmbrăţişat-o, am luat furtunul şi am coborât în beci. Acolo mirosea la fel, a pământ, mere şi vin. M-am dus să verific butoaiele şi erau aşa cum a zis bunica, neîncepute. M-am aplecat, am scos dopul de la un butoi, am simţit şi mai puternic mirosul de vin, am pus furtunul înăuntru şi am început să trag cu putere. Am văzut mai întâi cum tubul se colorează în roşu închis apoi am simţit rece pe vârful limbii licoarea pe care bunicul meu o făcea în fiecare an şi din care, pentru prima oară, gustam fără el.''

revistadepovestiri.ro